Anul trecut, în vacanța de primăvară, am ales să merg la Sighet cu trenul de noapte, deși autocarul ar fi ajuns cu patru ore mai repede. Prietenii mei au râs de mine. Pentru ei, drumul era un timp mort, o paranteză obligatorie între plecare și sosire. Pentru mine, după o iarnă petrecută între teze și meditații, era tocmai paranteza de care aveam nevoie.
Compartimentul avea șase locuri și miros de cafea veche. Lângă geam stătea o femeie în vârstă care croșeta, iar în fața mea, un student la medicină care repeta, în șoaptă, numele oaselor mâinii. La Cluj a urcat un bărbat cu o vioară într-o cutie zgâriată. Din când în când, controlorul trecea pe culoar și ne arunca o privire obosită, ca unor bagaje bine așezate. Nimeni nu vorbea cu nimeni, dar, după o oră, fiecare știa câte ceva despre ceilalți. Am aflat că femeia croșeta un fular pentru nepotul ei din Italia, pe care nu-l mai văzuse de cinci ani. Studentul se temea de examenul de anatomie, iar violonistul cânta la nunți și se întorcea acasă după un sfârșit de săptămână lung.
Trenul înainta anevoie prin munți, oprind în gări mici, luminate de un singur bec. Mă uitam pe fereastră și încercam să-mi imaginez viața oamenilor din casele pe lângă care treceam. Aveam un caiet în care îmi propusesem să notez tot ce văd, dar am scris foarte puțin. Mai mult am ascultat. La un moment dat, fără să-l roage nimeni, violonistul a deschis cutia și a cântat încet o doină. Studentul a închis atlasul, femeia a lăsat croșetatul în poală. Pentru câteva minute, compartimentul a devenit o sală de concert în care biletele nu costau nimic.
Mă gândesc des la noaptea aceea. Am impresia că am învățat atunci ceva ce nu se predă la școală: că a călători nu înseamnă doar a ajunge undeva. Înseamnă și a accepta ritmul drumului, a trage cu ochiul la viețile altora fără să le judeci, a lăsa timpul să treacă fără să-l umpli neapărat cu ceva util. Autocarul m-ar fi dus mai repede la destinație, dar nu m-ar fi dus nicăieri altundeva. Prietenii mei au ajuns, probabil, mai odihniți decât mine; eu am ajuns cu o noapte în plus, pe care n-aș schimba-o pe nimic.
Când am coborât, dimineața, femeia mi-a dat un covrig din traista ei și mi-a urat „drum bun mai departe”. Mi s-a părut o urare ciudată pentru cineva care tocmai ajunsese. Abia mai târziu am înțeles că avea dreptate: drumul nu se terminase odată cu trenul.
echipa FișaEdu, Trenul de noapte
text original, scris pentru această simulare
