Două găleți cu apă
de echipa FișaEdu
Vara aceea nu plouase de multe săptămâni. În satul Valea Mică, pământul crăpase ca o farfurie spartă, iar frunzele porumbului se răsuceau de sete. Fântânile din curți secaseră una câte una. Doar fântâna din capătul satului, cea cu acoperiș de șindrilă roșie și cu o roată veche de fier, mai avea apă.
Matei, un băiat de zece ani, cu ochelari rotunzi și cu părul mereu ciufulit, locuia cu bunica lui, Ilinca, într-o căsuță cu poartă verde. În spatele casei, bunica avea o grădină mică, cu rânduri de roșii, de ardei și de busuioc. Era grădina ei de suflet.
Într-o dimineață, înainte de ora șase, bunica l-a trezit cu blândețe.
− Matei, dragul meu, ia cele două găleți cu toarta albastră și adu apă de la fântâna din capătul satului. Roșiile s-au ofilit de tot. Dacă nu le udăm azi, se usucă.
− Mă duc acum, bunico, a spus Matei, și-a pus ochelarii pe nas și a ieșit pe poartă.
Aerul era încă răcoros, dar ulița era deja plină de praf. La poarta vecinilor, Tudor, un băiat de unsprezece ani, stătea pe un scaun și mânca o felie de pepene roșu.
− Unde mergi cu gălețile alea? a râs el. Tu nu stai o clipă degeaba, Matei! Ești ca o furnică!
Matei a zâmbit și și-a văzut de drum.
La fântână, moș Costache, un bătrân cu mustața albă și cu pălărie de paie, nota pe o foaie numele celor care veneau după apă.
− Bună dimineața, Matei! Anul acesta apa e puțină, a spus el. Fiecare casă are voie să ia doar două găleți pe zi, ca să ajungă la toți.
Matei a învârtit roata, a umplut amândouă gălețile până sus și i-a mulțumit bătrânului. Erau grele, iar toartele îi tăiau palmele. Drumul spre casă i s-a părut foarte lung, așa că s-a oprit să se odihnească la umbra unui nuc bătrân.
Aproape de casă, a auzit un plânset. Pe prispa unei case dărăpănate stătea Sara, colega lui de clasă, cu părul prins în două codițe. Lângă ea se afla o găleată mică, goală, iar fratele ei, Vlad, de patru ani, plângea cu obrajii roșii de căldură.
− Când am ajuns la fântână, apa se tulburase și moș Costache ne-a spus să așteptăm până la prânz, a șoptit Sara. Vlad are sete, iar mama lucrează la câmp.
Matei s-a oprit și s-a uitat la gălețile lui. Se gândea la roșiile bunicii, uscate și triste. Dacă dădea o găleată, grădina avea să primească doar jumătate din apă, iar el nu avea voie să se mai întoarcă la fântână în ziua aceea. Dar buzele crăpate ale lui Vlad l-au făcut să se hotărască.
A turnat o găleată întreagă în vasele Sarei. Vlad a băut o cană mare, cu înghițituri lacome, și a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
− Mulțumesc, Matei! Dar tu ai rămas cu o singură găleată! a spus Sara.
− O găleată ajunge pentru roșii dacă le udăm cu grijă, a răspuns Matei, deși nu era deloc sigur.
Peste gard, Tudor văzuse totul și a strigat:
− Ești nebun? Ți-ai risipit apa! Roșiile bunicii tale se vor usca!
Matei nu i-a răspuns. A ajuns acasă cu o singură găleată și i-a povestit bunicii tot ce se întâmplase. Bunica l-a ascultat în tăcere, apoi l-a luat în brațe.
− Roșiile se pot replanta, dar setea unui copil nu poate aștepta, a spus ea. Sunt mândră de tine.
Au udat împreună fiecare rădăcină, cu câte o cană de apă, încet și cu răbdare. Apoi au pus paie uscate în jurul tulpinilor, ca pământul să păstreze umezeala.
A doua zi, la fântână, moș Costache a strâns tot satul. Aflase de la Sara ce făcuse Matei și a spus că fântâna trebuie curățată și adâncită, ca apa să ajungă pentru toți. Oamenii au adus lopeți, frânghii și găleți. Printre ei era și Tudor, cu capul plecat.
− Am greșit că am râs de tine, Matei, a spus el încet. Vreau să ajut și eu.
Matei i-a întins o frânghie și au tras împreună.
Spre seară, din fântână a început să curgă apă limpede și rece. Când s-a întors acasă, Matei a găsit pe prispă o ulcică cu dulceață de caise, lăsată de Sara, și un bilet: „Mulțumim pentru apă!”
Atunci a înțeles că apa, ca și binele, nu se împuținează atunci când o împarți cu altcineva.