Golul care nu a contat
de echipa FișaEdu
În curtea Școlii din Râu Alb, în spatele clădirii, se afla terenul de fotbal. Avea două porți vopsite în albastru, linii trase cu var și o iarbă rară, plină de pete de pământ. La marginea lui creștea un nuc bătrân, iar la umbra lui se strângeau copiii ca să privească meciurile.
Într-o luni dimineață, domnul Costin, profesorul de sport, a intrat în clasa a IV-a B cu un fluier la gât și cu o veste mare.
− Începe campionatul școlii! a spus el. Fiecare clasă a patra va avea o echipă de șapte jucători. Căpitanul echipei voastre va fi Matei.
Copiii au aplaudat, iar Radu, cel mai bun prieten al lui Matei, l-a bătut pe umăr.
Matei nu era cel mai bun fotbalist din clasă. Dar venea mereu primul la antrenament, strângea mingile după joc și îi ajuta pe cei mici să-și lege ghetele. De aceea, domnul Costin credea că el este cel mai potrivit căpitan.
− Până joi, să-mi aduci lista cu cei șapte jucători ai echipei, a mai spus profesorul.
Matei a scris lista seara, în caiet, cu litere mari. Pe Radu l-a trecut atacant, pentru că alerga mai repede decât toți. Pe Sofia, o fată înaltă, cu două codițe, a pus-o portar. Ea prindea orice minge și nu se speria niciodată. Toți jucătorii aveau tricouri roșii, iar Matei purta numărul 7.
Echipa s-a antrenat în fiecare pauză mare. Matei juca în ghetele lui vechi, cu șireturi portocalii, pe care mama le lipise cu bandă la vârf. Uneori colegii râdeau de ele, dar el spunea:
− Important e să alergăm împreună, nu să avem ghete noi!
În semifinală, clasa a IV-a B a întâlnit clasa a IV-a C. Înainte de meci, Sofia și-a pus mănușile și a zis:
− Nicio minge nu va trece de mine!
Și și-a ținut cuvântul. Radu a marcat două goluri, iar echipa roșie a câștigat cu 2–0. Copiii au strigat de bucurie sub nucul din marginea terenului.
Finala s-a jucat vineri, împotriva clasei a IV-a A. Căpitanul lor, Eric, era scund, dar foarte iute, și purta un tricou galben. Domnul Costin a fost arbitru. Încă din prima repriză, Eric a deschis scorul cu un șut frumos, de la marginea careului. Echipa roșie a atacat din toate puterile, dar mingea nu voia să intre în poartă.
Mai erau doar două minute până la fluierul final când Radu a șutat puternic. Mingea a sărit de la bară, a lovit mâna lui Matei și a intrat în poartă. Matei a simțit atingerea. Domnul Costin se afla departe, iar doi jucători îi acopereau privirea. Profesorul a fluierat și a arătat spre centrul terenului.
Copiii de sub nuc au început să strige și să sară. Radu a alergat spre Matei și i-a șoptit:
− Taci, Matei! Nu a văzut nimeni!
Matei a rămas nemișcat, iar inima îi bătea tare. Se gândea la cupa pe care o visau toți colegii, dar se gândea și la ceea ce simțise. „Dacă tac, cupa nu va fi a noastră, ci a unei minciuni”, și-a zis el. Era cea mai grea alegere din viața lui.
Atunci a ridicat mâna și a strigat:
− Domnule profesor, mingea m-a atins pe mână! Golul nu este bun!
Pe teren s-a lăsat liniștea. Domnul Costin a venit repede și l-a privit în ochi.
− Ești sigur de ceea ce spui, Matei?
− Sunt sigur, a răspuns băiatul, cu vocea tremurând puțin, dar hotărât.
Profesorul a fluierat și a anulat golul.
Radu și-a încrucișat brațele și s-a îndepărtat, supărat. Ceilalți colegi priveau în pământ. Cele două minute rămase au trecut repede, iar meciul s-a terminat cu 1–0 pentru clasa a IV-a A.
Eric a venit la Matei și i-a strâns mâna.
− Să știi că ai fost un adversar cinstit, Matei, a spus el.
La premiere, echipa clasei a IV-a B a primit medalii de argint. Apoi domnul Costin a ridicat în aer o minge mică, aurie, pe care scria „Premiul Fair-play”.
− Acest premiu merge la un băiat care a pierdut o cupă, dar a câștigat respectul tuturor, a anunțat el. Matei, vino să-l primești!
Când s-a întors cu mingea aurie în mână, Radu l-a așteptat lângă nuc.
− Poate ai avut dreptate, a spus el încet. Mă bucur că ești căpitanul nostru.
Matei a zâmbit. A înțeles că nu pierduse nimic important, pentru că o victorie are valoare doar atunci când este cinstită.