Pana albă din Deltă
de echipa FișaEdu
Într-o dimineață de mai, clasa a IV-a a doamnei învățătoare Elena a pornit în excursie în Delta Dunării. Copiii s-au adunat în portul din Tulcea, unde îi aștepta o barcă lungă, vopsită în verde. La cârmă stătea domnul Costică, un bărbat înalt, cu mustață albă și pălărie de paie.
− Copii, urcați în barcă și puneți vestele de salvare! a spus doamna Elena.
Printre ultimii a urcat Irina, o fetiță de zece ani, cu două codițe lungi și un rucsac galben. Când barca a pornit, doamna învățătoare s-a așezat lângă ea.
− Irina, tu ești cea mai atentă din clasă, i-a spus ea. Vreau să fii observatorul nostru. Îți dau acest carnet cu coperți albastre și un creion. Notează în el fiecare pasăre pe care o vedem în excursie.
− Cu plăcere, doamnă! a răspuns Irina, mândră.
Barca aluneca încet pe un canal îngust, printre stufăriș. Irina privea atentă în toate părțile. Primul lucru pe care l-a notat a fost un stârc cenușiu, apoi o barză albă, care zbura foarte departe, deasupra apei.
− Irina, tu ai ochi de șoim! a exclamat Sofia, colega ei de bancă. Ai văzut barza prima, deși abia se zărea!
− Eu nu văd decât stuf și apă, a glumit Tudor, care scotea din rucsac a doua pungă de biscuiți.
Domnul Costică le-a povestit că, în fiecare după-amiază, la ora patru, pelicanii zboară de pe o insulă din golf.
− E un spectacol pe care mulți nu apucă să-l vadă, a spus el. Trebuie doar să fim la foișor la timp.
Mai târziu, canalul s-a lărgit și în fața lor s-a deschis un lac mare, strălucitor ca o oglindă. Pe un trunchi uscat, câțiva cormorani își zvântau aripile la soare. Irina i-a numărat cu grijă și i-a trecut în carnet.
La amiază, barca a oprit lângă un mal verde. Copiii au luat masa la umbra unei salcii bătrâne, ale cărei ramuri lăsate se atingeau de apă. Aerul mirosea a iarbă proaspătă, iar printre trestii se deschideau nuferi galbeni. Sofia a împărțit cu Irina un măr, iar Tudor a împărțit cu toată lumea biscuiții.
După masă, doamna Elena le-a dat o jumătate de oră liberă. Irina a luat carnetul și a coborât spre marginea apei. Tudor a alergat după ea.
− Uite, sunt două lebede! a strigat el. Scrie-le în carnet!
Irina le-a privit atent pe cele două lebede albe. Una înota liniștită, dar cealaltă nu se mișca din loc și ținea gâtul aplecat. Un fir subțire de undiță i se încolăcise în jurul piciorului și se agățase de o tufă de stuf. Prima lebădă se învârtea neliniștită în jurul ei.
Din depărtare, doamna Elena i-a chemat pe copii la foișor. Era aproape ora patru.
− Haide, Irina, pelicanii se pregătesc de zbor! a strigat Tudor. Domnul Costică a spus că nu așteaptă pe nimeni!
Irina a stat o clipă pe gânduri. Își dorea foarte mult să vadă pelicanii, mai ales că trebuia să-i noteze în carnet. Dar știa că, dacă pleacă, lebăda va rămâne prinsă în fir și va suferi.
− Du-te și adu-l repede pe domnul Costică, Tudore! Eu rămân aici, a spus ea hotărâtă.
Tudor a alergat spre foișor. Irina s-a așezat în genunchi pe mal și a vorbit blând, ca să nu sperie lebăda. De departe se auzea fâlfâit de aripi mari și strigăte de bucurie, dar ea nu a întors capul.
După câteva minute, domnul Costică a sosit gâfâind, cu o foarfecă mică din trusa bărcii.
− Ține-o ușor, să nu se sperie, iar eu tai firul, a spus el.
Irina a mângâiat lebăda cu grijă, iar bărbatul a tăiat firul bucată cu bucată. În cele din urmă, lebăda a fost liberă. Și-a scuturat aripile, a întins gâtul și a plutit spre cealaltă lebădă. Cele două păsări au pornit împreună spre mijlocul apei. Pe mal a rămas o pană albă.
Când copiii s-au întors de la foișor, Sofia a alergat spre Irina.
− Au zburat sute de pelicani, Irina! Nu-ți pare rău că ai pierdut spectacolul? a întrebat ea.
− Puțin, a recunoscut Irina. Dar nu puteam s-o las acolo. Lebăda avea mai multă nevoie de mine decât eu de pelicani.
Doamna Elena a luat carnetul și l-a deschis la ultima pagină. Irina scrisese doar un rând: „Azi am văzut două lebede și am ajutat una să fie liberă.”
− Aceasta este cea mai frumoasă pagină din carnet, a spus doamna, zâmbind.
Spre seară, când barca s-a întors în port, domnul Costică a scos din buzunar pana albă găsită pe mal.
− Pentru observatorul nostru, a spus el.
Irina a așezat pana între paginile carnetului. Nu-i mai părea rău de pelicani. Înțelesese că o faptă bună aduce mai multă bucurie decât orice spectacol.