Textul 1
Busola lui Dan
de echipa FișaEdu
Tabăra de la Izvorul Rece începuse de trei zile, iar Dan reușise deja să se facă remarcat. Nu prin note bune sau prin glume, ci prin busola lui. O purta atârnată la gât, ca pe o medalie, și o scotea la orice prilej, ca un magician care își arată iepurele.
— Bunicul meu a umblat cu ea prin toți munții țării, ne anunța el solemn. Nu greșește niciodată.
Irina, care ținea minte toate regulile și le repeta cu glas tare, își ridică sprânceana.
— Nici nu are cum să greșească, zise ea. Doar dacă nu știe cel care o citește.
Dan făcu o plecăciune, de parcă ar fi primit un compliment. Eu, Matei, mă străduiam să nu râd. Îl cunoșteam de la școală și știam că propoziția lui preferată era „Mie nu mi-e frică de nimic”, urmată îndeaproape de „Mi-e foame”.
În a patra zi, domnul Pavel, instructorul nostru, un om înalt și uscățiv, cu mustața mereu ridicată într-un zâmbet pe jumătate, ne-a strâns în fața cabanei.
— Urcăm la Lacul Ascuns, anunță el. Regulile sunt simple: nimeni nu trece înaintea mea, iar dacă vă rătăciți, rămâneți pe loc și faceți zgomot. Atât.
Am pornit în șir indian, cu rucsacurile bătând în spate. După două ore, poteca s-a îngustat printre ienuperi, iar Dan, care mergea în fața mea, s-a oprit brusc.
— Văd o scurtătură, șopti el. Prin stânga ajungem înaintea tuturor. O să rămână cu gura căscată.
Înainte să apuc să-l opresc, a dispărut printre tufe. Am ezitat o clipă, apoi am alergat după el, pentru că nu aveam de gând să-l las singur. Când am ieșit din ienuperi, grupul nu se mai vedea, iar din vale urca o ceață deasă, rece, care înghițea stâncile una câte una.
— Nicio problemă, zise Dan, scoțând busola. Bunicul meu zicea că...
— Dan, nu mai aduce vorba de bunicul tău, te rog, am zis.
Acul se rotea ca o giruetă în furtună. Tremură, se opri spre stânga, apoi sări spre dreapta, parcă ofensat. Dan o scutură ușor.
— Se mai întâmplă, mormăi el. Probabil e obosită.
Vântul se întețise. Picături reci mi se scurgeau pe ceafă. Dan încercă să zâmbească, dar buza de jos îi tremura, iar glasul îi ieși subțire, ca al unui copil de șase ani.
— Matei, șopti el, hai s-o luăm la vale. Repede.
— Nu, am spus. Domnul Pavel a zis să rămânem pe loc.
— Dar eu nu pot să stau pe loc! Mi-e...
Se opri și își mușcă buza. Pentru prima oară de când îl știam, Dan nu mai avea nicio replică.
— Mi-e frică, recunoscu el într-un final, cu glas stins.
Mă așteptam să mă simt grozav, ca eroul dintr-un film. În schimb, simțeam că și mie îmi tremură genunchii.
— Și mie mi-e, am zis. Dar noi știm ce trebuie să facem.
Am scotocit prin rucsac și am scos fluierul primit în prima zi. Am suflat de trei ori, apoi am făcut o pauză, așa cum învățasem. Dan s-a așezat lângă mine pe o piatră și a început să numere în șoaptă semnalele.
După ceea ce mi s-a părut o veșnicie, ceața s-a subțiat într-un punct, ca un geam aburit pe care cineva l-a șters cu mâna. Un fascicul de lanternă a tăiat aerul.
— Aici! a strigat Dan, mai tare decât l-am auzit vreodată.
Domnul Pavel a apărut printre ienuperi, cu Irina în urma lui, roșie la față de la alergat. Ne-a privit lung, apoi a oftat.
— Ați încălcat prima regulă, dar ați respectat-o pe a doua. Iar a doua e cea care contează.
Irina luă busola din mâna lui Dan, o privi, apoi se uită la buzunarul de la piept al lui Dan, din care se zărea un obiect colorat. Scoase de acolo un magnet în formă de vacă, cumpărat de la cabană.
— Magnetul ăsta a stat lângă busolă tot drumul, spuse ea. Busola ta e bună. Doar că a ascultat de vacă.
Am izbucnit cu toții în râs, chiar și Dan, cu ochii încă umezi.
Seara, lângă foc, Dan nu a mai pomenit de bunicul lui. A ținut mult busola în palmă, apoi mi-a spus încet:
— Am înțeles ceva. Busola arată nordul, dar acasă te aduce un prieten care nu te lasă.
Am zâmbit și am pus un lemn pe jar. În lumina flăcărilor, magnetul în formă de vacă părea, pentru prima oară, aproape simpatic.
