Textul 1
Ce nu scrie în ghid
de echipa FișaEdu
Nea Gheorghe ne-a spus încă din prima seară, la pensiunea din Crișan, că păsările nu se văd cu ochii, ci cu răbdarea. Rareș a pufnit în râs atât de tare, încât o pisică a fugit de sub prispă.
— Eu știu pe de rost o sută douăzeci de păsări! a anunțat el, lovind rucsacul în care ținea un ghid gros cât o pâine. Spuneți-mi doar ce căutăm și vi-l găsesc într-un minut.
— Căutăm un lopătar, a răspuns nea Gheorghe, mestecând o frunză de mentă. Are ciocul turtit la vârf, ca o lingură. Dar nu se lasă găsit de oricine.
Eu eram Ioana, colega lui Rareș de bancă de doi ani, și îl cunoșteam mai bine decât se cunoștea el însuși. Rareș vorbea mereu, chiar și când nu avea ce spune. Eu, în schimb, tăceam mult, iar colegii îmi ziceau „Ioana-Ceasornic”, pentru că număram tot: bătăile aripilor, picăturile de pe vâsle, clipele dintre două cântece.
A doua zi, la patru dimineața, am plecat cu barca pe un canal îngust, între stuf înalt cât casa. Apa era neagră și lucioasă, iar ceața se ridica din ea ca aburul dintr-o oală. Rareș nu tăcuse nici cinci minute.
— Uite o rață! Nu, un cormoran! Stați, e o egretă! Nea Gheorghe, ați văzut egreta?
— Era o cioară, a spus calm ghidul. Cioara nu se sperie de zgomot. Lopătarul, da.
Spre amiază, motorul bărcii a tușit de trei ori și s-a oprit. Nea Gheorghe a tras de sfoară până i-au tremurat brațele, dar n-a ieșit nimic, doar un miros de benzină. Eram într-un canal acoperit de nuferi, la câteva ore de vâslit de cel mai apropiat observator.
— Nicio problemă, a zis el, ștergându-și fruntea. Mergem cu vâslele până la observator. Dar de acum, fără vorbă multă. Dacă lopătarul e prin preajmă, doar liniștea ni-l aduce aproape.
Rareș a deschis gura să protesteze, dar pentru prima oară l-am văzut închizând-o singur. Vâsleam pe rând, iar stuful foșnea de o parte și de alta, de parcă ne număra și el. Orele treceau, soarele cobora spre vest, iar țânțarii au pornit asupra noastră ca o armată. Mi-am mușcat buza: nu-mi plăcea gândul că ne prinde noaptea pe canal. Rareș, care se lăuda că nu se temea de nimic, își strânsese genunchii la piept și respira repede.
— Ioana, a șoptit el, mie... mie nu-mi plac locurile din care nu se vede malul.
Era prima oară când spunea ceva fără să se laude. I-am întins vâsla.
— Numără cu mine, i-am zis. Una, două, trei... la fiecare lovitură de vâslă. Când ajungem la o sută, ne uităm în jur.
A numărat. A ajuns la o sută, apoi la două sute, cu glasul tot mai domol, iar teama i s-a risipit odată cu zgomotul. La un moment dat, nea Gheorghe a ridicat două degete, fără un cuvânt. Am înlemnit. Pe un banc de nămol, la cinci metri de barcă, stătea o pasăre albă ca varul, cu un cioc lat și negru, pe care îl legăna prin apă dintr-o parte în alta, ca pe o lingură prin supă.
Rareș ținea ghidul în poală și nu-l deschisese. N-a scos niciun sunet, deși îi tremura bărbia de emoție. Lopătarul a mai făcut doi pași, ne-a privit cu un ochi, apoi și-a văzut de pescuit, de parcă am fi fost o buturugă plutitoare.
Abia după ce pasărea a zburat, Rareș a răsuflat în sfârșit.
— Știam o sută douăzeci de păsări, a șoptit el. Dar nu văzusem niciuna. Pe asta am văzut-o.
Nea Gheorghe a zâmbit pentru prima oară în ziua aceea.
— Atunci ai învățat mai mult decât scrie în ghid, a spus el.
Spre seară ne-a găsit o barcă de pescari și ne-a tras la mal. Nea Gheorghe a promis că motorul va fi reparat până dimineață, dar Rareș a ridicat din umeri. Ghidul era în rucsac, iar el se uita doar la stuf, la apă, la cer.
— Ai tăcut ca un adevărat ornitolog, i-am spus în seara aceea, pe prispă.
— Am avut un profesor bun, a răspuns Rareș. Ioana-Ceasornic.
Și, fără să se laude, a început să numere în șoaptă stelele de deasupra stufului.
