Textul 1
Poarta de la capătul curții
de echipa FișaEdu
Prima sâmbătă la adăpostul „Labe Fericite” a început cu o greșeală: am venit în pantofi albi. Doamna Veronica, coordonatoarea voluntarilor, m-a măsurat dintr-o privire, apoi mi-a întins o pereche de cizme de cauciuc, cu trei numere mai mari.
— Aici contează mai puțin cum arăți și mai mult cât de încet te miști, a spus ea. Câinii simt totul.
— Și dacă mă mișc prea repede? am întrebat.
— Atunci o să afli cum e să fii urmărit de treizeci de coade vesele.
Nu glumea. Pe aleea dintre boxe, câinii se aruncau în gratii, lătrau, scânceau, își băgau boturile umede prin ochiurile plasei. Într-un colț al curții stătea, singur, un băiat cu glugă pe cap, care ținea în brațe un sac de hrană cât jumătate din el. Era Matei, colegul meu de la clasa paralelă, pe care îl știam doar din cauza notelor lui la matematică și a răspunsurilor tăioase.
— Tu ce cauți aici? m-a luat el în primire. Ai venit să faci poze?
— Am venit să dau de mâncare, am răspuns. Tu?
— Eu am venit pentru că... — a ridicat din umeri. — Trebuie să facem douăzeci de ore de voluntariat pentru școală.
Nu mi-a trecut prin cap că, peste câteva ore, aveam să-l privesc cu totul altfel.
Ne-au trimis să curățăm boxa lui Bruno, un câine mare, cu blana ca de lână ruptă, adus acum două săptămâni de pe marginea unei șosele. Bruno nu lătra. Stătea sub o bancă de lemn, cu botul pe labe, și ne privea cu ochi plini de neîncredere. Matei a încercat să-l momească cu o bucată de cârnat scoasă din buzunar.
— Hai, mă, e gratis! a zis el. Nu vezi? E cârnat de calitate!
Bruno nici n-a clipit. Matei a oftat și a pus cârnatul pe jos, la jumătatea drumului dintre ei.
— Nu-l grăbi, am șoptit. Lasă-l să vină el.
— Ți-a spus asta doamna Veronica sau citești gândurile câinilor?
— Amândouă.
Pe la prânz cerul s-a făcut cenușiu ca o cârpă de vase, iar vântul a început să trântească ușile magaziilor. Doamna Veronica a fugit la telefon, pentru că un camion cu saci de hrană întârziase, iar noi am rămas singuri să mutăm în interior câinii mici. În zarva aceea, cineva a lăsat poarta de la capătul curții întredeschisă.
Când m-am întors, boxa lui Bruno era goală. Banca de lemn rămăsese singură, iar poarta se legăna încet în vânt, scârțâind, ca un râs răutăcios.
— Eu am lăsat-o deschisă, a zis Matei, și vocea lui nu mai avea nimic tăios. Aveam sacul în brațe și... am uitat.
— Nu mai contează acum. Trebuie să-l găsim înainte să înceapă ploaia.
Am fugit pe drumul de pământ de dincolo de poartă, strigând „Bruno!” până ne-a răgușit glasul. Primele picături au început să cadă, grele, ca niște monede. Matei striga mai tare decât mine, dar din tufișuri nu răspundea decât vântul.
— Dacă strigi așa, se sperie și mai tare, i-am spus. Un câine abandonat o dată nu mai are încredere în glasurile ridicate.
Matei a tăcut, a respirat adânc și, pentru prima oară în ziua aceea, a făcut exact ce i se spusese: s-a așezat pe vine, la marginea drumului, și a început să vorbească încet, ca și cum ar fi povestit ceva unui prieten.
— Bruno, sunt eu, ăla cu cârnatul. Nu-ți fac nimic. Nu-ți fac nimic...
Repeta cuvintele ca pe o rugăciune, iar eu am înțeles că nu le spunea doar câinelui. Într-un târziu, de sub rădăcinile unui salcâm doborât, a ieșit un bot ud, apoi două urechi lăsate, apoi tot Bruno, tremurând.
Matei și-a scos geaca și l-a învelit cu ea, fără să-l atingă brusc. Bruno și-a lăsat capul pe genunchii lui, iar băiatul care venise doar pentru douăzeci de ore de voluntariat a rămas nemișcat, ud până la piele, de teamă să nu strice clipa.
Când doamna Veronica ne-a găsit, ploaia se oprise. S-a uitat la câine, la geaca murdară, la fața lui Matei și n-a spus nimic despre poartă.
— Mâine ai ore de recuperat? a întrebat doar.
— Nu, a zis Matei. Dar vin oricum.
Pe drumul înapoi, Bruno mergea între noi, cu pasul încă șovăitor. Mi-am dat seama că ziua aceea nu ne învățase cum să ținem un câine în boxă, ci cum să-l ținem aproape: cu răbdare, cu vocea joasă și cu o geacă dată fără să stai pe gânduri. Pantofii mei albi, rămași în vestiar, erau acum ultimul lucru la care mă gândeam.
