Textul 1
Roata strâmbă
de echipa FișaEdu
În vara aceea, atelierul bunicului meu mirosea a ulei, a cauciuc încins și a cafea răcită. Bunicul Tudor reparase biciclete timp de patruzeci de ani și nu se grăbise niciodată. Pe peretele din fund avea o tablă cu cuie, iar pe fiecare cui atârna câte o cheie cu nume de om: „Sorina”, „Costel”, „Generalul”. Când nu o găsea pe una dintre ele, le cerea scuze celorlalte și o căuta cu răbdare.
Veneam în fiecare dimineață, la opt, ca să-l ajut. În realitate, mă ocupam mai mult de măturat, iar bunicul spunea că un ucenic care știe să măture știe și să asculte. Nu înțelegeam legătura, dar nu îndrăzneam să-l contrazic.
Într-o vineri după-amiază, în pragul atelierului a apărut Sebi, prietenul meu din clasă. Își ținea bicicleta de ghidon, iar roata din față arăta ca o felie de pepene.
— A căzut în șanț, a spus el cu glasul tremurat. Mâine e cursa de la Ziua orașului, Vlad! M-am înscris acum două luni!
M-am uitat la bunicul cu speranță. El a rotit roata cu degetul, a ascultat cum se freacă de furcă și a clătinat din cap.
— Se poate drege, a spus. Dar nu repede.
— Vă rog, moș Tudor! Cursa începe mâine la zece!
— O roată grăbită ajunge tot strâmbă, băiete. Doar că în altă parte.
M-am enervat. Am lăsat mătura să cadă și am vorbit mai tare decât voiam:
— Bunicule, e prietenul meu! Tu ai tot timpul din lume, dar el are o cursă!
Bunicul nu s-a supărat. Și-a scos ochelarii, i-a șters de salopetă și m-a privit lung.
— Atunci ia cheia „Sorina” și vino să-mi arăți cât ești de răbdător.
Am lucrat până seara. Bunicul desfăcea spițele una câte una, iar eu țineam roata în suportul de centrat, cu ochii pe un ac de metal care trebuia să atingă ușor janta. La fiecare sfert de tură el repeta: „Încet, ca la ceas.” Sebi, așezat pe un scaun, cu sufletul la gură, număra spițele cu voce tare și greșea mereu, ca să-l facă pe bunicul să zâmbească.
Pe la nouă, când mai aveam de strâns doar patru spițe, s-a stins lumina. A bubuit un tunet și toată strada a rămas în beznă. Sebi a scos un geamăt. Bunicul a bâjbâit după chibrituri, a aprins o lampă cu petrol, uitată pe un raft de pe vremea bunicii, și a zis liniștit:
— Pe vremuri lucram la lumina asta. Roata nu știe dacă e zi sau noapte.
Nu știu cât a durat. Umbrele noastre se mișcau pe pereți ca niște păsări uriașe, iar ploaia bătea în acoperișul de tablă. „Încet, ca la ceas”, șoptea bunicul, iar eu răspundeam în gând la fel.
Spre miezul nopții, bunicul a pus roata în furcă și a învârtit-o. S-a rotit lin, fără zgomot, ca o monedă pe o masă de sticlă. Sebi a sărit în picioare.
— Merge! Merge!
— Merge, a încuviințat bunicul.
Abia atunci și-a lăsat umerii în jos, ca un om care a cărat un sac greu.
— Acum mai are nevoie de aer în cauciuc și de o noapte de odihnă.
Dimineața, Sebi a plecat spre start cu bicicleta lucioasă. Am mers și noi, eu și bunicul, și ne-am așezat la marginea drumului. Bunicul nu a spus nimic, dar și-a scos din buzunar cheia „Generalul” și a lustruit-o cu mâneca, semn că era emoționat.
Sebi nu a câștigat. A ajuns al nouălea, plin de noroi până la urechi, dar cu roata dreaptă și cu un zâmbet cât toată fața. Când a trecut linia de sosire, ne-a căutat din priviri și a ridicat brațul spre noi.
Seara, în timp ce adunam așchiile de metal, am înțeles, în sfârșit, că timpul pe care îl dai unui prieten nu se pierde, ci îndreaptă lucrurile. Am înțeles și legătura dintre mătură și ascultat: cine are răbdare să adune mărunțișurile ajunge să observe lucrurile importante.
Bunicul a zâmbit în mustață și mi-a întins cheia „Sorina”.
— Încet, ca la ceas, a șoptit. Mâine ne așteaptă un lanț rupt.
