În orășelul în care am crescut, biblioteca era o clădire scundă, cu ferestre înalte și cu o ușă care scârțâia de fiecare dată când intra cineva, ca și cum ar fi vrut să anunțe un eveniment. Am trecut pragul ei prima oară în clasa a cincea, mai mult din plictiseală decât din curiozitate. Afară ploua de trei zile, iar televizorul de acasă se stricase. Bibliotecara, doamna Ilinca, m-a privit peste ochelari și m-a întrebat ce vreau să citesc. N-aveam nici cea mai vagă idee. Am ridicat din umeri, iar ea a zâmbit, ca și cum răspunsul meu ar fi fost cel mai bun cu putință.
– Atunci începem de la ce-ți place să faci, mi-a spus.
Mi-a dat o carte despre un băiat care își construia o plută și pornea pe Dunăre. Am citit-o în două seri. Când am adus-o înapoi, doamna Ilinca nu m-a întrebat dacă mi-a plăcut. A scos din sertar o fișă de carton, mi-a întins-o și mi-a cerut să scriu pe ea un singur lucru: ce m-a mirat în carte. Nu rezumatul, nu personajele, nu „ideea principală”, cum ni se cerea la școală. Doar ce m-a mirat.
Mi s-a părut un joc copilăresc. Abia mult mai târziu am înțeles că, de fapt, mă învăța să citesc cu ochii deschiși. O carte care nu te miră cu nimic, spunea ea, e o carte pe care ai citit-o pe fugă. Am completat, în anii aceia, câteva zeci de fișe. Unele aveau un singur rând, altele erau scrise mărunt pe ambele fețe. Doamna Ilinca le păstra pe toate într-o cutie de pantofi, pe care scrisese cu creionul numele meu. Uneori, când îi duceam o carte nouă, scotea o fișă veche și mi-o citea cu voce tare. Mă rușinam de greșelile de ortografie, dar ea nu le corecta niciodată. „Ortografia o înveți la școală, aici înveți să te miri”, îmi spunea.
Nu era o femeie blândă în sensul obișnuit al cuvântului. Avea un fel sec de a vorbi și nu suporta să vadă cărți îndoite la colțuri. Dar avea răbdare cu cititorii, ceea ce mi se pare astăzi mult mai rar decât bunătatea. Când am trecut, în adolescență, printr-o perioadă în care nu mai deschideam nicio carte, nu mi-a reproșat nimic. Mi-a trimis doar, prin sora mea, o fișă goală, pe care scrisese: „Te aștept când te miri din nou.” Am păstrat-o până azi.
Cutia cu fișele mele am primit-o după ce doamna Ilinca s-a pensionat. Le-am recitit într-o seară, de la prima la ultima, și am avut impresia că citesc jurnalul unui străin care, încetul cu încetul, devine eu. Primele fișe erau pline de exclamații. Ultimele erau mai lungi, mai întortocheate, mai pline de întrebări. Mi-am dat seama atunci că nu cărțile se schimbaseră, ci felul în care mă uitam la ele.
Astăzi, când prietenii mă întreabă cum să-i facă pe copiii lor să citească, le răspund cu o întrebare: i-ați întrebat vreodată ce i-a mirat?
echipa FișaEdu, Fișele de lectură ale doamnei Ilinca
text original, scris pentru această simulare
