Am făcut, luna trecută, un experiment simplu: am numărat de câte ori îmi iau telefonul în mână într-o zi de școală. Am pus un elastic în jurul lui, ca să simt de fiecare dată gestul, și am notat pe o foaie câte o liniuță la fiecare ridicare. Seara aveam o sută patruzeci și trei de liniuțe. Nu mă așteptam la un număr mic, dar nici la unul care să mă sperie.
Mai interesant decât numărul a fost însă altceva. Majoritatea gesturilor nu aveau niciun scop. Nu primisem un mesaj, nu căutam o informație. Luam telefonul așa cum îți atingi buzunarul ca să verifici dacă ai cheile: din reflex. Am înțeles atunci că atenția mea nu era furată, cum ne place să spunem, ci risipită chiar de mine, în bucăți mici, de-a lungul întregii zile.
Bunicul meu, care a fost ceasornicar, spunea că un mecanism se strică rar dintr-o lovitură. Cel mai des se strică din praf: din fire mărunte care intră, puțin câte puțin, între rotițe. Mă gândesc uneori că așa se întâmplă și cu concentrarea. Nimeni nu ne interzice să citim zece pagini fără pauză. Doar că, între două pagini, apare o notificare, apoi încă una, și, fără să ne dăm seama, pierdem firul. Revenim la carte, dar nu mai știm unde am rămas, nici de ce începusem.
Nu cred că soluția e să aruncăm telefoanele. Ar fi ca și cum ai renunța la ceas pentru că te enervează că timpul trece. Telefonul îmi este util: acolo am manualele, dicționarul, mesajele de la prieteni. Problema nu este obiectul, ci lipsa unor reguli pe care să ni le dăm singuri. După experimentul cu elasticul, am încercat câteva. Când învăț, telefonul stă în altă cameră. Seara, cu o oră înainte de culcare, îl închid. La masă, nu îl scot din ghiozdan.
Primele zile au fost ciudate. Aveam senzația că se întâmplă ceva important fără mine. Pe urmă am observat că nu se întâmpla aproape nimic care să nu poată aștepta o oră. În schimb, am terminat un roman pe care îl începusem de trei ori și am rezolvat o problemă de fizică la care renunțasem de două ori. Nu devenisem mai deștept; devenisem, pur și simplu, mai prezent.
Le-am povestit colegilor despre experiment. Unii au râs, alții au încercat și ei. Un prieten a numărat peste două sute de liniuțe și a declarat, cu un umor amar, că el nu are telefon, ci telefonul îl are pe el. Poate că exagera. Dar mi se pare că în gluma lui era un adevăr pe care îl ocolim: atenția este, înainte de toate, o alegere pe care o facem de zeci de ori pe zi.
echipa FișaEdu, O sută patruzeci și trei de liniuțe
text original, scris pentru această simulare
