Vara dinaintea clasei a douăsprezecea am petrecut-o într-un sat de munte, la o școală cu o singură sală de clasă. M-am înscris ca voluntar într-un program care organiza ateliere pentru copiii rămași acasă în vacanță. Recunosc că motivele mele nu erau foarte nobile: aveam nevoie de o adeverință pentru un dosar și îmi închipuiam că voi petrece trei săptămâni la aer curat, cu puțină muncă și multe drumeții.
Din prima zi am înțeles că mă înșelasem. Copiii erau unsprezece, între șase și treisprezece ani, și nu semănau deloc cu elevii cuminți din broșura programului. Unii nu știau încă să citească fluent, alții citeau mai repede decât mine, dar nu voiau să recunoască asta în fața celorlalți. Planul meu de lecții, scris cu grijă pe calculator, s-a dovedit inutil după prima jumătate de oră.
Coordonatoarea noastră, o profesoară pensionară din oraș, m-a văzut descumpănit și mi-a dat un singur sfat: „Nu veni să-i înveți. Vino să afli ce știu.” Mi s-a părut o frază frumoasă și cam goală. A doua zi am încercat totuși să o pun în practică. I-am rugat pe copii să mă învețe pe mine ceva. Un băiat de nouă ani mi-a arătat cum se deosebește, după frunze, un fag de un carpen. O fetiță mi-a explicat cum se mulge o capră, râzând de cât de stângaci țineam găleata. Seara, când am încercat să scriem împreună despre ce învățasem, toți aveau ceva de spus. Unii scriau greu, cu litere mari și strâmbe, dar scriau.
Din acel moment, atelierele s-au schimbat. Citeam povești despre animale, iar copiii le comparau cu ce vedeau în jurul satului. Rezolvam probleme de matematică despre fânul adunat de familiile lor. Am descoperit că un copil care pare neatent la ore poate să-ți explice, cu o precizie de inginer, cum funcționează moara de pe pârâu.
Cel mai greu mi-a fost să accept că nu pot rezolva totul în trei săptămâni. Un băiat, Sandu, venea în fiecare zi, dar nu scria nimic. Stătea în ultima bancă și privea pe fereastră. Abia în ultima săptămână am aflat că tatăl lui plecase la muncă în străinătate chiar la începutul verii. N-am găsit cuvintele potrivite. Am stat doar lângă el și am desenat împreună harta satului, cu fiecare casă și fiecare drum. La plecare, mi-a dat desenul, pe care scrisese, apăsat, numele meu.
M-am întors acasă cu adeverința de care aveam nevoie, dar am uitat-o luni întregi într-un sertar. Harta lui Sandu, în schimb, stă și acum pe peretele camerei mele. Când prietenii mă întreabă dacă merită să faci voluntariat, le spun că merită, dar nu pentru motivul la care se gândesc ei. Pleci cu gândul să dai o mână de ajutor și te întorci cu impresia că ție ți-au întins-o alții.
echipa FișaEdu, Harta lui Sandu
text original, scris pentru această simulare
