Bunicul meu a fost tâmplar aproape cincizeci de ani, într-un orășel de pe Târnave, și abia acum, când am trecut eu însumi de patruzeci, încep să înțeleg ce făcea el, de fapt, în atelierul acela strâmt de lângă casă. Pe atunci, mi se părea un loc al prafului și al zgomotului. Rindeaua* scârțâia, dalta lovea lemnul cu un sunet sec, iar rumegușul se lipea de pantofii mei de școlar și ajungea, spre disperarea mamei, până în camera de oaspeți.
Bunicul nu vorbea mult. Când îl întrebam ce face, îmi răspundea fără să ridice ochii: „Ascult lemnul.” Mult timp am crezut că e o glumă, una dintre acelea pe care adulții le spun copiilor ca să scape de întrebări. Abia mai târziu am priceput că vorbea cât se poate de serios. Fiecare scândură, mi-a explicat el într-o seară de iarnă, are fibrele ei, nodurile ei, felul ei de a se usca și de a se strâmba. Dacă o lucrezi împotriva firii, se răzbună după un an sau doi: ușa nu se mai închide, sertarul se înțepenește, masa începe să se clatine. Dacă o asculți, ține o viață de om.
Vara, mă lăsa să-l ajut. Întâi am măturat rumegușul, apoi am șlefuit cu hârtie aspră picioarele unui scaun, apoi, după multe rugăminți, mi-a dat voie să bat primul cui. L-am îndoit, firește. Bunicul nu s-a supărat. A scos cuiul cu cleștele, l-a îndreptat pe nicovală* și mi l-a întins din nou: „Încă o dată. Nu te grăbi. Ciocanul știe drumul dacă mâna nu tremură.” Am bătut cuiul acela de trei ori până a intrat drept. Mi s-a părut atunci o victorie mai mare decât toate notele de zece din catalog.
Lucrurile făcute de el sunt și astăzi în casa părinților mei: o masă de stejar la care s-au strâns patru generații, un dulap cu uși care se închid fără zgomot, o ladă de zestre cu flori scrijelite pe capac. Nimic nu e spectaculos. Totul e făcut însă cu o grijă pe care rar o mai întâlnesc. Când pun mâna pe muchia mesei, rotunjită cu răbdare, am senzația că bunicul s-a gândit dinainte la palmele celor care vor sta la ea.
Uneori mă întreb ce ar spune despre mobila noastră de azi, cumpărată în cutii plate și montată în grabă, după un desen cu săgeți. Bănuiesc că nu s-ar fi indignat. Ar fi ridicat din umeri și ar fi spus, ca de obicei, că fiecare om face ce poate cu timpul pe care îl are. Numai că el își lua timpul acela. Nu îl fura de la alții și nu îl risipea. Îl punea în lucruri, ca pe un strat de lac care nu se vede, dar le apără de umezeală.
Am moștenit de la bunicul o rindea veche, cu mânerul lustruit de atâtea atingeri. N-am devenit tâmplar. Când scriu, însă, și o frază nu vrea să stea dreaptă, îmi aduc aminte de cuiul îndoit și de vorba lui: nu te grăbi.
echipa FișaEdu, Atelierul bunicului
text original, scris pentru această simulare
*rindea – unealtă cu care se netezește lemnul
*nicovală – bloc de oțel pe care se bat obiectele de metal
