Am crescut pe o stradă care nu mai există. Nu a fost lovită de vreun cutremur și nici n-a ars într-un incendiu; a dispărut încet, casă cu casă, în anii în care am fost plecat la studii. Când m-am întors, arhitect cu diplomă și cu multe idei despre orașul viitorului, am găsit în locul ei un bulevard larg, cu blocuri cuminți și cu o parcare. Nimic urât, nimic scandalos. Și totuși, am simțit că mi-a fost luată o parte din memorie.
De atunci mă tot întreb ce anume pierdem când dărâmăm o clădire veche. Nu e vorba doar de cărămizi sau de ornamente de ipsos. O casă bătrână păstrează, în pragul tocit al ușii, urmele tuturor celor care au trecut pe acolo. Fațadele sunt, într-un fel, paginile unei cronici pe care nimeni n-a scris-o, dar pe care oricine o poate citi. Un balcon de fier forjat* îți spune cum se trăia acum o sută de ani, o firmă ștearsă îți amintește de prăvălia unui croitor, o fereastră zidită te face să te întrebi ce poveste s-a încheiat acolo.
Nu sunt un nostalgic. Știu bine că orașele trebuie să se schimbe, că oamenii au nevoie de locuințe calde, de străzi pe care să încapă ambulanțele, de școli luminoase. Am proiectat eu însumi destule clădiri noi și nu-mi pare rău de niciuna. Problema nu este schimbarea, ci uitarea. Un oraș care își șterge urmele la fiecare generație seamănă cu un om care se trezește în fiecare dimineață fără amintiri: poate fi sănătos și puternic, dar nu mai știe cine este.
Am lucrat câțiva ani la restaurarea unei case negustorești din centrul vechi. Proprietarii voiau la început s-o demoleze, pentru că reparația părea prea scumpă. I-am convins să mai aștepte. Sub tencuiala modernă am găsit o pictură murală cu vițe de vie, iar în pod, un teanc de scrisori legate cu sfoară. Astăzi, la parter funcționează o cafenea, iar copiii din cartier vin să vadă „camera cu struguri”. Casa nu a rămas un muzeu încremenit; a primit o viață nouă fără s-o piardă pe cea veche.
Cred că asta ar trebui să învățăm: să construim lângă trecut, nu peste el. O clădire veche, bine îngrijită, nu e o piedică în calea progresului, ci un punct de reper. Când trec astăzi pe lângă bulevardul care a înghițit strada copilăriei mele, nu mai simt furie. Simt doar o datorie: să nu las să se întâmple la fel cu străzile altora.
echipa FișaEdu, Străzile care își amintesc
text original, scris pentru această simulare
*fier forjat – fier lucrat prin batere, la cald, în forme decorative
